Mi-amintesc că odată, prin 1990 mergeam prin centru, vedeam manifestanții, oameni care strigau. Ura, furia exista atât de aproape, de concretă încât ai fi putut să tai o bucată și să muști din ea. Dar de ce să dorești să guști din furie? Această întrebare mă făcea să plec, să mă sui în metrou, în autobuz (aș fi luat și un avion dacă aș fi putut) să merg cât mai departe. Și acolo, în mijlocul de transport, era altceva. Călătorii aveau alte griji, bucurii, care făceau ca toată agitația din centru să fie atât de îndepărtată. Aproape că îmi venea să cred că fusesem într-un film cu prea multă violență şi ieșisem afară din sala de spectacol unde era soare. (personajele din film rămăseseră pe ecran în sala întunecoasă.)
Totul părea ca în „Procesul” lui Kafka, în care domnul K. mergea la servici, își continua viața de zi cu zi, fiind întrerupt din când în când de acele mici picături de justiție. Care, într-o zi au alcătuit sentința Procesului.
Comentarii
Trimiteți un comentariu