Ascult o melodie și dintr-o dată privesc pe fereastră. Nu că nu aș mai fi privit până acum pe fereastră, dar acea melodie mi-a luat privirea și a dus-o pe fereastră. Apoi privirea a început să zboare deasupra orașului ca o frunză dusă de vânt, ca o fată mergând liniștită prin ploaie. Poate mâine privirea mea o să fie răcită, o să facă temperatură, dar deocamdată ea se plimbă dusă de vânt, de gânduri. S-a transformat într-un fluture care dă din aripi fără să-i pese că undeva, această mișcare a lui poate provoca uragane. Sau poate privirea mea nu este a mea. Poate eu sunt privirea ei, prin ea mă privesc pe mine și prin mine privesc cerul. Cerul e albastru, azi nu a plouat, oamenii încep să zâmbească frumos. Apoi privirea revine la mine (sau eu revin la ea, ce importanță are?) și plonjăm amândoi în amintiri.
Comentarii
Trimiteți un comentariu