Ochii

Mii se pare dificil să privesc în ochii cuiva. Și nu pentru că aș avea ceva de ascuns sau pentru că aş fi timid, ci pentru că, în ziua de azi, a privi în ochi pe cineva cel mai adesea se interpretează ca o formă de hărțuire, de ironie, de sfidare. Desigur nu e singurul lucru care a fost deturnat de la sensul inițial, dar ce mi se pare mai trist e faptul că, în acest caz, sensul inițial al gestului a dispărut chiar și din mintea noastră. (Nu mai privim oamenii în ochi pentru că le respectăm intimitatea). A te uita în ochii cuiva a devenit un mod de a acuza, de a interoga. Teama de a nu fi urmăriți de un "Big Brother", ne-a dus în postura de a nu mai vedea pe cel de lângă noi.

Prima oară când mi s-a atras atenția asupra gestului de a privi în ochi a fost când am văzut filmul "Desculț în parc" cu Robert Redford. Jane Fonda îi spune la un moment dat că are acest obicei. (Bine, de fapt Robert Redford mai avea și obiceiul de a zâmbi înțelegător, dar despre aceste zâmbete ar trebui să scrie mai multe Adam).

De ce să te uiți în ochii celui de lângă tine? Poate e aceeași problemă ce mi-o pun atunci când privesc un tablou (o operă de artă, dacă ar fi să generalizez). Să iscodesc fiecare element al tabloului până contabilizez fiecare element? Apoi să citesc cu atenție eticheta, eventual și rama pentru a le analiza? Nu pot face asta. Mai degrabă îmi place atunci când merg printr-o expoziție să trec până în fața tablourilor până descopăr unul care-mi spune ceva. Aș putea spune până găsesc un tablou care se uită la mine, dacă nu ar suna prea suprarealist. Așa că nu spun asta, ci spun mai simplu: până găsesc un tablou care-mi atrage atenția. Și atunci mă opresc și încerc să-mi dau seama ce m-a atras.

Poate de aceea îmi place să privesc oamenii pe stradă, să le privesc ochii (lucru pe care nu-l pot face decât atunci când acei oameni se uită în altă parte). Desigur uneori această obrăznicie a mea este observată de cel/cea la care mă uit. Reacția întâlnită cel mai des este o încruntare a sprâncenelor. Nu întorc capul imediat pentru că asta ar însemna să mă recunosc vinovat. Ci îmi fixez cu privirea un trecător dintr-un plan mai îndepărtat pe care îl urmăresc cu privirea. Recunosc, că simt o oarecare satisfacție când observ că cea/cel care se încruntase la mine are un ușor aer nedumerit neștiind dacă o/îl priveam sau era doar o impresie.

O singură dată într-o stație de tramvai am pierdut clar în jocul acesta. Mă uitam după tramvai, acesta nu venea. Observ pe trotuar o femeie care avea niște ochi albaștrii foarte frumoși. Mă uitam la acei ochi și încercam să-mi dau seama de ce mi se păreau atât de cunoscuți. Deodată femeia observă privirea mea, dar, în loc să se încrunte, m-a privit zâmbind. Eu m-am uitat întrebător. Ea a trecut strada și ajunsă în stație lângă mine mi-a zis:

- Nu te-ai schimbat deloc. Mi-a făcut plăcere să te văd.

După care a trecut pe partea cealaltă a străzii. M-am uitat mirat după ea. Nici acum nu știu cine era sau dacă nu cumva era un joc al ei cu bărbații care o privesc.