Cafeaua

 El bău un pic din cafea. Puse ceașca pe farfurioară și apoi o privi. 

- Ce s-a întâmplat? zise ea simțindu-se privită.

Ea nu se întorsese spre el și de aceea el se întrebă cum de știa că o privea. Atunci ea se întoarse și-l privi zâmbind. 

- Cred că știu la ce te gândești, zise ea. 

- Nu cred, zise el. 

- Te gândești, de fapt te întrebi, cum ai ajuns aici.

- Nu, zise el. Mă miram că, deși erai cu spatele, știai că te priveam. 

- Mirarea asta nu mă interesează, mai interesant ar fi fost să te fi întrebat cum ai ajuns aici pe insulă.

- Sincer, când am parte de lucruri frumoase, prefer să mă bucur de ele nu să-mi pun întrebări.

- Eu sunt un lucru?

- Ești frumoasă și nu știu ce ești și de ce ești aici cu mine, dar la vârsta mea știu că trebuie să mă bucur de ceea ce primesc.

- Cafeaua a fost bună? 

- Deși a fost făcută într-o crăticioară, mi-a plăcut.

- De unde știai că nu a fost făcută la ibric?

- M-ai sunat și mi-ai zis că nu găsești ibricul și mi-ai zis că ...

- Cum adică te-am sunat? zise ea intrigată.

- La telefon. 

- Am eu vreun telefon aici? Ai tu vreun telefon? 

- Atunci ce se aude sunând? zise el mirat.

Ea ascultă un pic, câteva lacrimi îi curseră din ochi și spuse:

- Cred că nu mă voi putea obișnui niciodată cu asta.

Apoi ieși fugind din casă.

El se trezi, opri alarma și se ridică din pat. Atunci văzu pe birou o crăticioară în care rămăsese un pic de cafea.