Nesomnul

Ieşi în stradă şi îşi mai reveni puţin. Deja începea să simtă că va reuşi să nu doarmă cele 45 de ore. Rămase privind în gol, dar nu pentru mult timp deoarece îi apărură în dreptul ochilor două picioare frumoase.

- Ce faci Adam? De ce ai plecat?

- Cuvântul demisie are vreo semnificaţie pentru tine?

- Să ştii că de când ai plecat s-au schimbat multe.

- Aţi zugrăvit şi aţi schimbat mobilierul?

- Aşa nu ajungem nicăieri.

- Vroiai să ajungem undeva?

Ea se uită încruntată spre Adam. Tăceau şi priveau acum amândoi în jos. Ea mirosea a frezii şi el îşi amintea de acele zile când chiulea de la ore şi venea pe banca asta să se uite după fete.

- În ultima vreme erai mereu tăcut, chiar şi în ziua în care ai plecat, ne-ai salutat ca şi cum urma să ne vedem a doua zi. Nu ştiam, nu aveam cum să ştim ce se întâmplă cu tine. Poate că dacă ne-ai fi zis ce s-a întâmplat am fi găsit o soluţie. Matei mi-a spus că probabil eşti aici şi că nu ai dormit de 30 de ore. Ce rost are asta?

“Acesta este jocul”, gândi Adam. “Încerci mereu să faci ceva, mereu apare cineva care să te împiedice: Matei, acum o fostă colegă. Mai târziu altcineva”.

- De ce taci? Zi-mi şi mie dacă greşesc: nu e stupid să nu dormi? Îţi dai demisia şi apoi îţi canalizezi toată energia pe a sta treaz 45 de ore? Şi de ce 45 de ore şi nu mai puţine? Sau mai multe? De ce 45?

- As putea să nu dorm 46, dacă nu-ţi place 45.

- Bine, bine, nu numărul are importanţă … Dar de ce obsesia asta? Avem nevoie de tine. Ce vrei să dovedeşti cu demisia? Cui vrei să dovedeşti? Cine crezi că are timp să se gândească la tine?

- Eu. Eu mă voi gândi la asta şi asta e de ajuns.

Ea oftă, aruncă chiştocul pe jos şi-l strivi cu vârful pantofului. După un timp, Adam o întrebă:

- Totul e logic la tine? La toate ai un răspuns?

- Da.

- Pot să te întreb şi eu ceva?

- Zi.

- Eşti virgină?

- Ia mai du-te …

- Unde?

- Ştii tu. Toţi bărbații sunteţi la fel.

Ea se ridică brusc de pe bancă şi plecă spre staţia de tramvai.

Orice poate fi un simbol. Parcul în care fusese ultima oară cu Matei. În nici un caz nu s-au gândit că, peste 10 ani Adam va veni în parc și va sta pe aceeași bancă. Adam se uită la ceas. Trecuseră 31 de ore. Ştia că acesta este momentul cel mai dificil. Mai avea puţin, deci a arătat că poate. La urma-urmei ce erau 14 ore rămase pe lângă 31 de ore ce trecuseră? Şi vorba ei: cui ajută? Jocului. Orice joc început trebuie terminat, trebuie dus până la capăt aşa cum lăsase foaia pe biroul şefului spunându-i, am terminat cu învăţământul. “Dar, Adam, gândeşte-te la viitorul tău. Mai bine mergi acasă, te gândeşti un pic şi vorbim săptămâna viitoare." “Pot să revin săptămâna viitoare." . "Eşti conştient că dacă-ţi dai demisia le faci jocul?" Adam zâmbi. Fiecare avea jocul lui. Şeful îi strânse mâna şi-i spuse, te aştept săptămâna viitoare. Adam dădu din cap, un fel de aprobare, dar deja ştia că nu va reveni.

Liniştit, calm se ridică de pe bancă şi ieşi din parc. La ieşirea din parc îl aştepta Matei.