Uneori aş vrea să mă întorc la una din acele petreceri din anii '80, în casa unui prieten, acolo unde se auzea „muzică bună” copiată pe casete TDK, ascultată la un casetofon (aici chiar că nu-mi mai aduc aminte denumirea). Pe o măsuță într-un colț stăteau sticlele de suc și sticlele de bere, farfuriile cu sandvișuri. (pe atunci încă nu știam că asta se va numi „bufet suedez”).
Covorul din sufragerie era dat la o parte. Lumina stinsă, doar într-un colț o veioză acoperită cu ceva pentru ca lumina să fie și mai slabă. Muzica umplea aerul, dansam până când afară începea să se lumineze ușor. Atunci mai puneam un blues, „ca de plecare”. Și apoi încă unul și încă unul, până afară se lumina de-a binelea și începeau să se audă tramvaiele. Atunci ieșeam în stradă cu o fată care era foarte frumoasă, ca o petrecere reușită. Dar pentru că nu vroiam ca totul să se termine atât de repede ne opream pe o bancă în parc. Ne așezam, ea mă prindea de braț și își lăsa capul pe umărul meu. În minte evaluam oportunitatea unui sărut, iar deodată, sătul de gânduri și de temeri, mă întorceam spre acea fată. Și urma sărutul ca un ultim blues al unei petreceri ce parcă a ținut prea puțin.
Comentarii
Trimiteți un comentariu