De fapt nu e un început. Dar nici o continuare. Începutul a fost mai demult într-o altă viață, o altă lume și de aceea, scriind acum, pare un început. Orice început ar trebui să aibă o întrebare mai înainte, o întrebare care ar trebui să fie un motor care să alimenteze acel început, care ar trebui să facă lucrurile să meargă, să ajungă. Și probabil de aceea încercările anterioare au eșuat, rescrierile au eșuat. Stau uitându-mă pe ecran și mă tot gândesc ce să scriu. Și nu mă pot opri să gândesc la acele vremuri în care era suficient să deschid laptopul, să deschid blogul, ca să încep să scriu, fără să știu unde voi ajunge, fără să știu ce voi scrie pentru ca, la un moment dat (nu întrebați cine a dat acel moment) deci la un moment dat o idee să se închege, să se construiască aproape singură și să devină povestire. Poate pentru că atunci aveam întrebarea în mine și acea întrebare, chiar și nerostită, făcea lucrurile să meargă. Poate că întrebarea de la care aș putea porni ar fi: de ce scriu? Ce rost are să scriu? Și punându-mi această întrebare îmi amintesc de un prieten care, auzindu-mă întrebându-mă această întrebare, mi-a zis: nu ai pus întrebarea corectă. Întrebarea nu e ce rost are să scrii, căci scrisul mereu are un rost, problema e dacă ai ce să rostești și dacă ceea ce rostești e destul de bun ca să fie scris.
Am mai stat un pic și am privit cele scrise și cred că am auzit întrebarea: cât de mult sunt dispus să risc scriind? și am să continui mâine cu o poveste veche, dar nu destul de veche, despre o fostă prietenă ce s-a supărat pe mine, pentru că într-o carte am scris despre fosta noastră iubire.
Comentarii
Trimiteți un comentariu