De ce?

 De ce scriu pe blog? Pentru că e ceva în mine care nu poate să tacă și atunci pun acel ceva să scrie. Mi-ar plăcea să văd crescând traficul pe blog, numărul de vizite pe acest blog, dar ... Nu pot face concesii. Nu pot să pun cuvinte-cheie care să se regăsească în text. Pentru că atunci când scriu, pun un cuvânt dacă simt că acolo trebuie să fie.

De ce scriu pe blog? Pentru că, odată când eram un băiețel de 13 ani și scriam o povestire, o femeie a citit-o și mi-a spus că trebuie să scriu chiar dacă am un singur cititor. Am întrebat-o: adică dacă sunt singurul care citește ceea ce am scris? Femeia a râs, apoi a spus, bine, rectific, să ai doi cititori. Iar eu m-am întrebat de ce a spus rectific și nu a spus corectez. Și mai târziu am găsit răspunsul.

De ce scriu pe blog, revine ca un refren al unei melodii, (apropo de asta mereu m-am gândit că refrenul este locul unde cântărețul se odihnește în cântecul lui). Scriu pe blog pentru că simt bucuria de a aranja cuvintele, de a construi o formă din cuvinte și vreau ca această bucurie s-o împărtășesc cu cei din jurul meu. Și mai scriu pe blog pentru că știu că aici, am cel puțin doi cititori – unul, când scriu pe blog și altul, când citesc blogul mai târziu. Toți ceilalți care trec pe aici sunt ca un cadou neașteptat care-mi face plăcere. Scriu pe blog pentru că știu multe povești, iar oamenii de astăzi nu prea mai au timp să le asculte. Și atunci scriu pentru că poate oamenii de mai târziu vor avea timp să intre pe blog sau să citească o carte și poate într-o zi vor descoperi ceea ce grijile noastre de azi îngroapă în fiecare zi.

Totuși mai rămâne o întrebare: ce aș fi făcut dacă nu exista blogul?