Diferit

Di-ferit. Adică ferit de două ori. Odată de cei din jur și odată de tine însuți. Și mă întreb, sunt oare destul de di-ferit? Încep să mă întreb cum e să fi monoferit sau triferit. De fapt zilele acestea mă simt zeroferit, mai e până va veni primăvara, sunt sătul de mine, sunt sătul de lume dar nu mă pot feri destul, nu mă pot diferi pe cât ar trebui,  sunt scufundat în această lume și, oricât de mult aș vrea (sau nu aș vrea) lumea mă înghite, deși nu e bună această expresie, lumea mă dizolvă, singurul moment în care lumea și-ar aminti mine ar fi dacă aș evada, nu doar să mă feresc și să mă diferesc. De aceea lumea, mediul meu, încearcă să mă dizolve, o zolvare nu ar fi de ajuns pentru cineva ferit, așa că lumea dizolvă. Și într-o zi, așa dizolvat, mă uit în oglindă și nu mă mai regăsesc. Da, în oglindă se văd doi ochi, o gură, un nas, dar chipul de acolo și-a pierdut asemănarea cu cel ce credeam că sunt. Îmi dau cu apă pe față, dar chipul ăsta e tot acolo, iar asemănarea s-a pierdut demult. Și atunci nu-mi rămâne decât să trăiesc în continuare.