Din nou

 Adam vru să scrie ceva, dar se opri. Privi foaia goală şi, deşi în minte avea tot textul ce vroia să-l scrie, se opri.

- Te-ai întrebat vreodată pentru ce, pentru cine pui cuvinte pe hârtie? îl întrebase ea.
- Trebuie să-mi pun această întrebare?, răspunsese Adam.
- Nu trebuie, dar e ceva de care nu poţi scăpa, e ceva ca drumul de dimineaţă la servici.
- Ştii, când eram în liceu, dimineaţa plecam mai repede pentru a avea timp să trec prin parc. Simţeam că aveam nevoie de drumul acela prin parc, pentru a rezista şase ore la liceu. Iar dacă era toamnă luam o frunză uscată din parc şi o puneam în buzunar.
- Deci nu vrei să-mi spui, nu? Ai povesti orice ca să eviţi răspunsul, nu? spusese ea un pic tristă.
- Dacă îţi spun ai să-mi zâmbeşti un pic?
- Ai vrea să zâmbesc, chiar dacă ar fi un zâmbet fals?
- Draga mea, spusese Adam, un zâmbet nu poate fi fals, un zâmbet îţi luminează faţa şi gândurile.
- Deci nu există zâmbete false?
- Ba da, dar se numesc altfel: grimase.
- Deci pentru cine povesteşti? Pe hârtie.
- Pentru oricine. Oricine vrea să citească.
- Şi dacă nimeni nu citeşte? insistă ea.
- Logic dacă nimeni ar fi cel care nu ar citi chiar nu m-ar deranja.
- Şi ilogic? continuă ea să întrebe.
- Bun, hai să terminăm, zise Adam, pentru că în curând am să mă trezesc. Din nou. Scriu chiar şi pentru o singură persoană, pentru că nu se ştie unde ar putea ajunge acea persoană. Şi de unde ştiu că cel puţin o persoană va citi? Pentru că e vorba de mine.