Duminică

 E duminică seara, stau în fața computerului, aș vrea să fiu dezlegat de toate obligațiile, să pot scrie, să pot călători. Acea viață de scriitor care scrie câteva pagini (sau doar o singură pagină) și apoi iese pe străzi, în minte îi revin fragmente din carte, din posibila nuvelă, roman, schiță neterminată, nedeterminată. De multe ori neterminabilă. Pe bancă, pe marginea drumului, stă scriitorul care observă lucruri care nouă, celor ocupați, ne scapă. De exemplu o bancă pe bulevardul Kiseleff. Scriitorul stă pe bancă si privește autoturismele care trec duminică seară pe șosea. Ar putea observa că după 9 seara, trec mai multe taxiuri decât alte autoturisme. Sau ar putea să vadă un microbuz ce vine de la munte și s-a oprit la semafor. La una din ferestrele microbuzului ar putea să vadă un tânăr privind cerul. Și asta ar putea fi un început de schiță. Apoi se va face seară - destul de încet astfel încât scriitorul să vadă cum culorile se pierd ușor în înserare. Cum lumina de la stâlpii de iluminat devine din ce în ce mai puternică pe măsură ce se întunecă - mici sori în jurul cărora se învârt gâze ca niște planete. Apoi gândul lui l-ar duce spre imaginea planetei ce ar putea sta pe spatele unei gâze ce se învârte in jurul unui bec, la marginea unui drum ce trece printr-un parc. Iar în parc pe o bancă cineva ar privi zborul gâzei. Dacă ar fi să scrie despre această imagine, scriitorul nostru desigur ar spune că în parcul, meta-parcul acela, pe bancă ar fi o femeie care ar privi zborul gâzelor.

Deodată de scriitor se apropie un bărbat cu barbă care spune:
- Nu vă supărați...
- Nu, spune ar spune scriitorul. Nu mă supăr așa de ușor.
- Pot să vă rog ceva? continuă bărbosul.
- Nu, ar spune scriitorul.
după care scriitorul s-ar ridica de pe bancă lăsând bărbosul în urma lui, ca un bec luminos în jurul căruia se învârte o gâză.