Și au trecut atâtea zile, zile în care scriam zi de zi, povestind zi de zi pe blog. M-am oprit un pic și am privit în urmă. Acum recitesc de pe blogul meu, însemnări mai vechi. Le recitesc. Apoi, pe unele, le rescriu. Rescriind îmi dau seama că eu sunt cam același, dar și că ceva în mine s-a schimbat.
Mi-aduc aminte de o toamnă când mergeam prin Parcul Circului. Pe lac am văzut nuferii uscați. Când am revenit după câteva zile, am văzut că tăiaseră nuferii. Mi-am dat seama că la fel fusese cu un an înainte și cu doi ani înainte (probabil se va întâmpla și în toamna ce va veni): nuferii se usucă, apoi sunt tăiați și puși pe marginea lacului. Am făcut o fotografie. Revăzând-o simt ceva din plictiseala de a trăi, de a retrăi, de a reface mereu și mereu aceleași lucruri, de a fi dependent de ele, de a fi legat de ele. Ca și cum ai asculta o melodie odată și încă odată și încă odată și.
Aș putea oare ca, odată, intr-o anumită, zi să mă pot desprinde de toate aceste plictiseli? Să am o zi în care să uit mobilul acasă, să las aparatul foto pe birou, să scot computerul din priză, să uit de facebook? Să mă plimb prin oraș tăcându-mi gândurile, văzând imagini frumoase care vor dispărea (eventual vor rămâne în amintirea mea, deformate și incomplete). Să mă plimb pe străzi nepăsător față de problemele nerezolvate, necontactabil, nedetectabil. Să ies din timp și spațiu, să nu mai știu cât e ceasul și nici ceasul să nu mai știe de mine.
Aș putea începe prin a nu mai scrie aici....
De ce voi continua (totuși) să scriu? Pentru că sunt lucruri care se fac. Așa cum m-aș scufunda într-o melodie de pe youtube ascultând-o odată și încă odată și încă odată și încă odată și încă odată și încă odată și încă odată ... (da, am folosit „copy-paste”).
Comentarii
Trimiteți un comentariu