Soarele apunea roșu după un bloc. Adam privea alunecarea ușoară a soarelui, așteptând noaptea. Aș putea sta aici, până întunericul ar cuprinde cerul. Aș putea să mă așez pe un scaun să privesc pe fereastră. Cât de mult rimează întâmplările, își mai spuse. Pentru că dintr-o dată își aminti cum, acum niște ani, stătea într-un parc, pe o bancă privind soarele care apunea.
Atunci Adriana venise după el:
- Ce faci, Adam? Nu mai vii la liceu?
- Ce să fac acolo? Să mai îmi dau o demisie?
- Să ştii că de când ai plecat s-au schimbat multe.
- Ați zugrăvit şi ați schimbat mobilierul în cancelarie?
- Aşa nu ajungem nicăieri.
Adam dăduse din cap în semn că e de acord. Tăceau şi priveau acum amândoi în jos. Ea mirosea a frezii şi el îşi amintea de acele zile când, ca elev, chiulea de la ore şi venea pe banca asta să se uite după fete.
- Tu erai mereu tăcut, a zis ea deodată. Chiar şi în ziua în care ai plecat. Ai lăsat catalogul în cancelarie şi ai ieşit tăcut. Noi nici nu am ştiut ce se întâmplă cu tine. Poate că dacă ne-ai fi zis ce s-a întâmplat am fi găsit o soluție.
Mereu existau oameni care puteau să găsească soluții, dar ăsta nu era decât un alt fel de a spune, nu suntem vinovați, tu ești vinovat, noi n-avem nici o vină. De ce cei din jurul lui aveau această obsesie a lui nu suntem noi de vină? Ca într-un joc din fața blocului unde probleme principală era să fi vardist nu hoț. Deși acum se pune problema invers. Adam zâmbi. Plecă de la fereastră, aprinse lumina în cameră, deschise computerul ca să vadă dacă a mai primit ceva email-uri.
Comentarii
Trimiteți un comentariu