Stau la birou. Închid ochii ca și cum aș pleca din cameră, din realitatea aceasta. "Dar ușa e mereu deschisă, mereu e un dincolo". Dincolo, unde gândurile există singure și dacă aș încerca să le spun că există o lume unde ele sunt gândite de oameni, ei bine, atunci aceste gânduri mi-ar râde în față. Apoi, aș umbla amețit prin acea lume orbit de râsul gândurilor. Gândurile, ca niște copii obraznici, s-ar învârti în jurul meu ciupindu-mă de urechi, trăgându-mă de păr sau poate punându-mi piedică. Atunci când m-aş ridica, râsul lor ar începe să curgă de pe fața mea. M-aş uita încruntat spre ele și gândurile s-ar da câțiva pași în spate continuând să râdă. Dacă un gând neatent ar sta prea aproape de mine aș putea să întind mâna spre el și ... Nu voi face aceasta pentru că știu că mâna mi-ar trece prin el așa cum ar trece printr-un nor. Și, așa cum mă miram când eram copil şi mă întrebam cum de norii care sunt aburi pot ploua picături, m-aş întreba şi atunci: cum pot niște gânduri mai ușoare decât un abur să mă ciupească, să mă tragă de păr, să mă doară atât de mult?
Comentarii
Trimiteți un comentariu