La metrou

 Lângă mine un cuplu: el în picioare ascultând serios și tăcut, ea aşezată pe un scaun lansată într-un monolog:

- Nu faptul că nu am reușit să mă mut la alt departament m-a enervat, ci nereușita în sine. La început am avut o speranță. Dacă știam de la început că nu aveam nici o șansă, că nu se poate, asta era și vedeam eu cum mă descurcam. Dar așa, uite, prima oară vine Adi și-mi dă speranțe, aștept, trece o săptămână și nimic, apoi vii tu și-mi spui, dacă a promis înseamnă că se va face, acum e o perioadă mai dificilă și azi am mers la șef și ăla ne face o scenă de îmi pun problema dacă o să mai fiu angajată. Apoi șeful brusc se liniștește și-mi spune că o să mai vadă și eu nu știu dacă a zis pentru că mai sunt șanse sau e doar un alt mod de a se spăla pe mâini de treaba asta... Nu trebuie să spui nimic! Am început să mă satur de toate fentele voastre, parcă ați fi niște cârpe și vă e frică să-mi spuneți adevărul. Știu că vrei să spui ceva, dar orice ai spune e rău, pentru că iar nu o să știu ce e dincolo de vorbele tale.
Metroul intră în stație. Ea privește pe geam, gândindu-se la ceva. Brusc se întoarce spre el și spune:
- Știi ceva, cred că mai bine e să mă lăsați naibii toți în pace!
Ușa de la metrou se deschide și ea iese brusc pe ușă. El se uită după ea până se închiseseră ușile, apoi se așeză pe un scaun. Mi s-a părut chiar că a răsuflat ușurat, dar nu pot fi sigur.