Scriu zi de zi, ca atunci când, la cap de bandă trebuia să-mi fac norma de sticle de șampanie puse în cutiile de plastic (cei care au citit "Oglinda" știu la ce mă refer). Scriu cuvinte după cuvinte lovind în tastatură, tastă după tastă așa cum mai demult loveam lada să nu plece până nu o umpleam cu sticle. Apoi mă uitam câteva clipe după ea, nu prea mult, deoarece alte sticle veneau pe bandă. Alte gânduri vin pe bandă, pun din nou lada de plastic pe blog și încep să o umplu cu cuvinte. Și ajung la fel ca jucătorul de flipper care de la un moment dat rămâne doar el și bila, nu mai simte ceva, nu mai are nevoie de cei din jurul lui, bila de flipper pare că e singura care-l înțelege și jucătorului nu-i mai pasă că, poate, până și bila se preface.
Privesc în jurul meu și văd atâția oameni serioși, atât de serioși încât realizează formalul în mod serios.
De ce n-ai plecat, sunt întrebat. Unde? Dincolo. Fiecare are un alt dincolo, pentru fiecare există mereu un dincolo. Al meu însă nu se află dincolo de un număr de kilometri. Recunosc - nu sunt Adam și Eva se numea altfel. Eu sunt, ca să-l parafrazez pe Mihail Sebastian, „ceea ce ar fi putut să fiu”...
Poate e vorba doar de frigul care a venit, de acest frig care va sta cu noi, va intra peste tot, până și-n buzunare vom avea frig și, doar când vom încălzi aerul, el va deveni ceva mai respirabil.
Apoi poate va veni o altă primăvară, păsările vor veni și frunzele vor apărea și totul va fi verde, acel verde care anunță vara.
Atunci, dincolo de frig, vom aștepta un altă căldură, o altă ...
„Mereu e un dincolo”.
Comentarii
Trimiteți un comentariu