Cât de departe poți pleca? Cât de departe poți fi pentru ca să nu-ți pese? Punându-mi aceste două întrebări realizez că de fapt păsarea sau nepăsarea nu depind de distanță.
Și mă gândesc că aș putea să fac altceva: aş putea sta pe loc, aş putea să număr, să enumăr toate lucrurile care nu-mi plac. Care nu sunt pe plac. Lucrurile stau pe lângă plac, ar vrea să se suie, să fie pe placul meu, dar eu nu le pot lăsa acolo. De altfel abia reușesc să-mi fac mie loc pe plac, să stau liniștit pe placul meu.
Așa cum aș sta pe o stâncă la mare, să aud valurile lovindu-se de stâncă de parcă ar fi niște necazuri ce ar dori să surpe totul în jurul meu, iar eu să ajung să mă scufund în probleme, în necazuri ca într-o apă adâncă, atât de adâncă încât să nu pot găsi nici măcar fundul mării.
Amuzante valuri! Cum pot ele spera să spargă o stâncă? E ca și cum cineva ar putea crede că o nepăsare poate deveni pasăre, că un foc poate deveni apă.
Privesc soarele care apune, privesc amintirea unei mări și, sincer să fiu, chiar nu-mi mai pasă de ceea ce se poate întâmpla.
Pentru că ceea ce se poate întâmpla în liniștea nopții, ar fi să lătre un câine.
Comentarii
Trimiteți un comentariu