Mă gândesc la serile de toamnă din liceu, când cursurile abia începeau și profesorii încă nu începeau să asculte. Cataloagele încă nu erau gata și profesorii veneau în clasă cu cataloagele provizorii făcute din niște foi A3 îndoite, în care de multe ori nici nu era făcut locul pentru absențe. Deci în acele seri, mergeam prin parcuri, noaptea venea mai repede și parcul era luminat doar de câteva becuri. Preferam să mă plimb singur pe străzi, pe aleile parcului, iar, dacă din când mai ploua puțin, era perfect. În băltoacele de pe trotuar se oglindeau luminile orașului, iar când ploua noaptea, străzile erau pustii. Desigur existau cartiere unde erau mereu oameni pe stradă, dar acolo unde stăteam era un cartier cu puține locuințe. Vedeam din când în când o fereastră luminată și încercam să-mi închipui cum, în acea casă, ar fi putut fi o fată frumoasă, care citea o carte de poezii. Din când în când frumoasa fată ar fi lăsat cartea pe genunchi și ar fi privit pe fereastră dorindu-și să fi fost afară să se fi plimbat prin ploaie.
Atunci aveam senzația că sunt liber, atât de liber încât orice minune s-ar fi putut întâmpla în orice moment și trebuia doar să am răbdare și să aștept să se întâmple acea minune. Acum minunea îmi apare ca fiind acele seri, nopți de străzi pustii în care se auzea doar zgomotul ploii pe trotuar. Poate și pentru că dacă aș mai încerca să fac aceste plimbări astăzi, sigur, după câteva minute ar suna mobilul.
Comentarii
Trimiteți un comentariu