3. Vocea

 ... și dispăru. Marius nu schiță nici un gest. „Dacă ar dispărea și iarba ar fi bine. M-aș trezi la mine în cameră.”

- Dar iarba nu dispare.
Marius privi în toate părțile, dar nu văzu ceva.
- Deobicei o voce se aude, nu se vede, auzi Marius din nou.
- Deobicei vocea aparține cuiva, spuse Marius.
- Tu cui aparții? întrebă vocea.
Marius renunță să mai încerce să vadă de unde venea vocea. Se așeză pe iarbă.
- Nu încerca să mă ignori, spuse vocea.
- Nu încerc. Chiar te ignor, răspunse Marius.
- Și atunci cu cine vorbești?
Vocea începea să devină obraznică.
- Cine ești și ce vrei? strigă Marius puțin enervat.
- Sunt o voce. De ce crezi că ar trebui să vreau ceva? Ai impresia că dacă cineva vorbește cu tine, înseamnă că vrea ceva de la tine?
- Atunci de ce vorbesc oamenii între ei? Ca să schimbe idei?
- Hai să fim serioși! Ce idei schimbi tu când vorbești? Vrei să mă faci să cred că atunci când vorbești cu cineva, tu dai ideile tale și în locul lor pui ideile celui cu care vorbești? Mai degrabă e o luptă de idei și ideile care câștigă invadează teritoriul ideilor care au pierdut.
Marius zâmbi.
- Vezi, spuse vocea. Ideile tale au pierdut și ideile mele au luat locul ideilor tale în mintea ta. Și pot să te asigur că eu nu am preluat ideile tale.
- Tu mereu vorbești așa de mult? întrebă Marius.
- Cum spunea cineva: o voce tăcută nu se poate așa cum nu se poate să existe un mort care să trăiască.