Adam stătea în stație. Cutreierase tot orașul după acea piesă de la mașină, mecanicul probabil că-l aștepta și o să-l taxeze pentru așteptarea asta. Era transpirat. „Tot e bine că am piesa”, gândi. Atunci o văzu pe Eva.
Da, mai demult își dorise să o vadă. Să se întâlnească. Dar nu acum. Eva era acolo în stație, la câțiva pași de el, elegantă și frumoasă. Adam nu avea cum să se ducă la ea să îi spună, salut ce mai faci. Ultima oară discutase cu ea acum vreo 9 ani: Ea venea de la munte, el venea din armată. Și acum, la modul în care el arăta, transpirat și obosit de alergătura după piese, trebuia să se ferească de ea. Puteau să se întâlnească în orice zi, dar numai azi nu, nu azi după ce se certase cu mecanicul care nu-i spusese de piesă, cu omul de la magazin care nu-i dăduse piesa bună și-l făcuse să revină la magazin după ce mecanicul îi spusese, „domnu Adam, păi asta dacă v-o pun la motor o să trebuiască să vin la spital să-mi plătiți”.
Veni autobuzul. Spera ca ea să nu se suie în acel autobuz. Dar ea urcă pe la ușa din mijloc. Atunci el se duse la ușa din spate. Totuși de ce mergea ea cu autobuzul? Nu avea o mașină sau nu putea lua un taxi?
La urma-urmei nu era treaba lui, totul se încheiase între ei acum 10 ani. Ea părea din altă lume, ca și cum s-ar fi suit pe un scaun să privească în zare, peste el.
„Nu cred că am mai fi avut ce să vorbim” își mai zise Adam coborând la a doua stație. Acolo îl aștepta mecanicul cu care, desigur, avea ce vorbi.
Comentarii
Trimiteți un comentariu