Despre

Ca și cum ai deschide, ca și cum ai începe. De fapt nu e chiar ca atunci. E ca atunci când vine acel moment în care toți au aplaudat, toți au zâmbit și au făcut promisiuni și s-au fotografiat pentru posteritate. Apoi toți au plecat acasă în așteptarea posterității. Și ai rămas singur cu acel aproape început, cu acel ceva ce e ceva un pic mai mult decât ceea ce s-a născut. Îl vei ajuta să crească, îl vei vedea dezvoltându-se, crescând. Vei avea speranțe, dezamăgiri, supărări, bucurii, renunțări, deznădejde și mici victorii (nu-i așa că parcă nereușitele par mai multe?). Și într-o zi vei termina. Sau se va termina. Te vei da câțiva pași înapoi și vei privi de la distanță. Atunci îți vei aduce aminte doar de speranțe, de bucurii și de micile victorii. Iar când ultima amintire va cădea ca o picătură pe pământul uscat, vei pleca. Atunci vor veni cei care se vor fotografia, care vor ține discursuri și-și vor mai adăuga ciucuri la mantiile lor de reușite.

Nu întorci capul, nu te mai uiți în urmă. Pentru că deja acel ceva nu-ți mai aparține. Și asta nu trebuie să te supere, pentru că o operă nu e perfectă atunci când seamănă cu autorul, ci doar când rimează cu el.