- Alo? Adam la telefon.
Vocea lui serioasă. Sigur urmează „să mă pună la punct”.
- Vreau să vorbim ceva, zise el.
Întotdeauna mi-au plăcut cei care dau impresia că te lasă să alegi. Vreau să vorbim ceva. Adică nu spune „trebuie să vorbim”.
- M-am supărat când ai scris de faza cu Valentin, atunci când eram …
- Știu unde erai, am zis amuzat.
- Nu mă întrerupe! spuse el ridicând un pic tonul. Acum m-ai urmărit și ai început să inventezi, că aș fi fost mahmur, că mă durea capul.
- Așa mi s-a părut, am spus continuând să fiu amuzat.
- Păi cum ar fi dacă aș spune și eu tot ce mi se pare?! aproape că strigă el.
- Amuzant.
- …
- Mai ești acolo? întreb.
- Ești culmea, omule! Ce pot face să scap de tine?
- Nimic. Nimic până nu scriu a treia carte.
- Și după?
- Am câteva proiecte în care nu ești implicat.
- De ce ai obsesia asta cu scrisul? De ce vrei să poetizezi totul? spuse el pe un ton ceva mai liniștit.
- Mai degrabă aș putea spune că fac totul să fie prozaic, pentru că nu scriu poezii. Nu mai scriu.
- Nu poți trăi fără scris? Ai un servici, o familie, copii. De ce trebuie să-ți complici existența? spuse el după care închise telefonul.
Pun și eu receptorul în furcă (da, am un telefon "pe stil vechi") și mă uit pe fereastră: afară se văd zilele cenușii ca niște întrebări la care nu ai răspuns, ca niște întrebări ce nu ar trebui să fie puse. Deodată aud un sunet scurt dinspre mobil - semn că am primit un mesaj: „Te rog cel puțin să renunți la faza cu melodiile de la finalul postării. Mereu am impresia că faci mișto de mine. Adam”. Și, deși știu că o să se supere, nu am cum să renunț la "faza cu melodiile de la finalul postării".
Comentarii
Trimiteți un comentariu