- Te-au așteptat, i-a zis ea.
- Știu, a răspuns el.
- Pot să stau aici? întrebă ea.
El nu zise nimic. Ea totuși se așeză pe bancă lângă el. El continua să privească aleea. Frunză cu frunză, o ghindă, o castană și în rest asfalt. Când era mic îi plăcea să atingă asfaltul cu degetele și apoi să simtă mirosul de praf. Când era mic se bucura din orice. Cu cât crescuse, bucuriile veneau mai greu. Poate și pentru că devenea din ce în ce mai ocupat: teme la școală, note, extemporale, teze, admitere la liceu, bacalaureat, admiterea la facultate. Iar de acolo zilele se împărțeau în două: până la sesiune și după sesiune. Apoi servici, alte griji, fiecare zi devenea un examen. Iar dintr-o dată, în drum spre una din multele întâlniri importante, a trecut prin parc, se lăsase seara, printre crengile copacilor a văzut luna. S-a așezat pe o bancă. O frunză i-a căzut pe mână. A luat-o și a mirosit-o. Miros de toamnă. Apoi s-a transformat și el într-o frunză. Vântul a suflat ușor l-a ridicat ușor prin aer. Plutea pe deasupra aleii ca și cum ar fi devenit și el ca o adiere de seară. Și poate ar fi plutit toată noaptea până s-ar fi transformat în răsărit de soare dacă nu ar fi venit ea să-i spună:
- Te-au așteptat.
La care el a mințit trist:
- Știu.
Comentarii
Trimiteți un comentariu