Adam stătea în aeroport, așteptând în cafenea să anunțe deschiderea porții. Deschiderea porții. Expresia asta îl făcu să zâmbească. Va trece de o poartă și va dispărea de pe harta acestei țări. Iar mai târziu va apărea pe harta României în aeroportul Otopeni. Îi plăcea imaginea asta cu dispariția de pe hartă. Cu o zi înainte, Eva o folosise când discutau într-o cafenea:
- Când iei avionul, dispari de pe harta unei țări și, după un timp, apari pe harta unei alte țări, spusese ea. Ca și cum te-ai deplasa în două dimensiuni și deodată cineva te ridică în a treia dimensiune și te pune în alt loc. Mereu după ce avionul aterizează și ajung în aeroport am o senzație de nesiguranță, de neînțelegere.
Adam o privea zâmbind.
- Ce este? spuse ea privindu-l.
- Nimic. Încercam să te privesc, să iau ceva din discuția asta. Și mâine pe vremea asta...
- Nu! ... hai să nu vorbim de asta, spusese ea punând mâna pe umărul lui.
- Bine. Atunci: acum pe vremea asta ... Stăm aici pe terasa cafenelei, e soare afară și nu ne gândim.
- La ce nu ne gândim? întrebă Eva.
- Nu e neapărat un ceva. E o negândire. Eu în partea asta a mesei, tu dincolo de masă, fără gesturi, fără gânduri.... Ai voie să zâmbești, mai zisese Adam.
Comentarii
Trimiteți un comentariu