Am, dar nu vreau să-ți dau

 În acea după-amiază Petru îşi aminti: «sunase la uşă, dincolo de uşă era ultima speranţă. Ultima şi cea din urmă. El i-a deschis şi l-a întrebat fără să-l lase să intre: „Ce vrei?”, „Am o problemă”, spusese Petru. „Ce problemă?”, „Am nevoie de nişte bani”. Tatăl atunci i-a zis încet: „Am, dar nu vreau să-ţi dau” şi a închis uşa».

Petru se opri în faţa vitrinei. Imaginea lui în vitrină. Arăta bine şi asta îi dădea un sentiment de siguranţă, aşa ca sentimentul că a fost tânăr, că a trecut printr-o situaţie dificilă şi, uite, s-a descurcat destul de bine. „Am, dar nu vreau să-ţi dau”, cuvinte ce-l urmăreau. «Tatăl i-a închis uşa în faţă. Fără s-o trântească, aşa de parcă i-ar fi părut rău. Sau poate aşa ar fi vrut Petru să creadă. Mai rămăsese puţin în faţa uşii închise. A oftat. Apoi, resemnat, a plecat».

Petru se opri în faţa tarabei şi ceru un măr. «Pe vremea când mergea la părinţi să ceară bani, ca să aibă cu ce să-şi întreţină familia, deci în acele zile Petru şi soţia lui, obişnuiau să iasă în oraş să-şi cumpere un măr din care să muşte pe rând amândoi. Apoi ea s-a săturat şi a plecat. „Oriunde, cu oricine care să nu-mi cumpere doar un măr pe zi. Vreau să cunosc şi altă viaţă”, zisese ea şi ieşi trântind uşa. „Este ziua uşilor închise”, îşi spuse Petru. Tatăl îi zice diminieaţa „Am, dar nu vreau să-ţi dau”, iar seara ea îi spune „vreau să cunosc şi altă viaţă”. Vieţi paralele. Într-una mănânci un măr cu soţul. În cealaltă primeşti un coş întreg».

Ajuns acasă, se descălţă în hol, îşi puse papucii, îşi dădu jos haina. O puse pe un umeraş în dulap. Fără să-şi dea jos cravata, trecu în sufragerie. Se aşeză în fotoliu şi deschise ziarul.

- A sunat iar Adam, auzi vocea soţiei din bucătărie.

Pentru că Petru nu spunea nimic, ea mai zise:

- Adam, fiul tău.

- Şi ce a vrut?

- A zis că vine pe aici să te roage ceva.

- Bine.

Petru împături cu grijă ziarul, se ridică din fotoliu, se duse în hol. Luă haina, puse ziarul în buzunarul interior al hainei, se întoarse spre oglindă, îşi aranjă cravata. Stătu puţin pe gânduri, după care îşi puse haina. Reveni în sufragerie şi se aşeză pe scaun privind biblioteca.

Când se auzi soneria, Petru strigă, mă duc eu, dar nu se mişcă din loc. Abia când auzi soneria a doua oară, Petru se ridică încet, trecând prin hol, se mai privi odată în oglindă. Deschise uşa încet şi se aşeză în prag. Adam şi prietena lui, privindu-l. Abia acum îşi dă seama că nu-i poate lăsa să intre. Cuvintele ies singure:

- Ce vrei? întrebă Petru.

- Am o problemă.

- Ce problemă?

- Am nevoie de nişte bani.

Petru tăcu puţin, parcă gândindu-se, după care spuse:

- Am, dar nu vreau să-ţi dau.

Închise uşa încet şi, trecând pe lângă fereastră, văzu cum Adam şi Eva, ţinându-se de mână, cu capetele plecate, se îndepărtau încet.