În vis era pe o bancă și se uita la statuia lui Eminescu. Adam, trezindu-se încercă să-și aducă aminte unde văzuse acea statuie. El luă mobilul și-l sună pe Chiril.
- Am visat azi-noapte că eram împreună undeva lângă o statuie a lui Eminescu. Știi, statuia aia cu Eminescu în picioare și hainele în spatele lui?
- Domnul meu, dacă visai atât de mult să ne vedem în părculețul de la Ateneu ...
- Sigur acolo este? întrebă Adam.
- Da, mă. Acolo lângă Athenee Palace. Să înțeleg că vrei să ne vedem acolo?
- Da, spuse Adam aproape fără să vrea.
De aceea acum Adam ajunse în stația de taxi-uri. Se sui într-un taxi și spuse șoferului:
- La Athenee Palace.
I se părea prea complicat să-i spună de părculețul cu statuia lui Eminescu. De altfel nici taxiul nu avea cum să oprească chiar lângă statuie. Taximetristul îl privi ciudat și întrebă:
- Unde doriți să mergeți?
- La Athenee Palace ... Hilton, parcă îi spune acum
Taximetristul se lumină la față și spune parcă mai mult pentru el:
- Nu știam că îi mai spune așa lui Hilton.
Adam se uită la taximetrist: avea vreo 25 de ani. Adam ar fi vrut să-i spună de vremurile când era în facultate și intra în barul de la Athenee ca într-o altă lume. Acolo îi plăcea să se vadă cu prietenii, să bea un martini care era de fapt un vermut mamaia. Apoi mai cereau o cafea făcută din zaț sau din altceva, dar în nici un caz din cafea. Asta însă nu avea importanță, pentru că acestea erau doar accesoriile unor discuții lungi despre nuștiuce de nuștiucând. Și când terminau de consumat și pseudocafeaua, ieșeau pe străzi unde Bucureștiul se însera ușor. Ocoleau, mergând agale, Palatul, Sala Palatului și apoi urcau ușor spre Ateneu. Ajungeau în părculeț, se așezau pe o bancă și se uitau la statuia lui Eminescu și statuia nu se uita la ei.
Adam rămase tăcut. Taxiul ajunse în dreptul hotelului. Înainte ca Adam să coboare, taximetristul mai întrebă:
- Și cum ziceați că-i mai spune?
- Athenee Palace.
Taximetristul dădu din cap, luă banii. Adam coborî în stradă și se îndreptă spre părculeț simțindu-se îmbătrânit cu 100 de ani. O femeie veni spre el și-l întrebă:
- Sunteți de aici?
- Am fost demult, dar acum nu mai sunt, îi răspunse Adam și intră în părculeț ca într-o lume dispărută.
Adam se așeză pe o bancă și se uită la statuia lui Eminescu. Și, bineînțeles, statuia nu se uita la Adam.
Comentarii
Trimiteți un comentariu