Să încerc să scriu, să descriu, să înscriu încă o însemnare. O desemnare a acestei zile, care să o deosebească de alte zile, sau cel puțin să fie deosebită de ziua de ieri. Ieri nu am mai scris despre Adam. Ieri l-am lăsat în pace. Mă gândeam la lumea care vine pe aici. Vin, citesc şi comentează. Oare chiar vreau să văd cum se întâlnesc două lumi (lumea comentatorilor şi lumea mea), de fapt două percepţii ale acestei lumi, ca-ntr-o reclamă cu ciocolata ROM, „senzaţii tari, româneşti”? Citind pe alte bloguri comentariile îmi dau seama că nu asta urmăresc, că nu de asta am făcut acest blog. Că e aşa cum, în şcoală, veneam la festivitatea de final de an deşi nu luam nici un premiu. Mergeam să văd colegii cu coroniţă pe cap, să-i văd cum zâmbesc jenați sau jenant, ca să-mi dau seama că nu asta vroiam eu de la şcoală. (sau poate era o manifestare a sindromului "struguri acri").
Şi apropo de comentarii: exista un comentariu, ajuns refren al trecerii mele prin şcoală şi liceu, „brânză bună în burduf de câine”. Şi nu ştiam dacă eu eram brânza sau eram câinele. Când am pus această întrebare unei profesoare mi-a zis pe un ton dur:- Ți s-a făcut de un doi în catalog?
Comentarii
Trimiteți un comentariu