Pedeapsa lui Sisif era să ducă un bolovan până în aproape de vârful unui deal. Când mai avea puțin până în vârf bolovanul se rostogolea și atunci Sisif trebuia să coboare și să repornească cu bolovanul de la baza muntelui. Am citit această poveste când eram prin clasa a 5-a. M-am tot întrebat de atunci care ar fi soluția. Mai ales că simțeam că tot ceea ce fac începe să semene cu bolovanul lui Sisif (pe care trebuia la începutul fiecărui an școlar să încep să-l urc până la venirea vacanței de vară). Prin clasa a 11-a am găsit "Mitul lui sisif" a lui A.Camus. Acolo Camus dădea o soluție: atunci când ești aproape de locul unde bolovanul se va prăbuși singur spre vale, să-l împingi spre vale, să-l lași să cadă. Atunci, cu inima ușoară, vei putea coborî la vale de unde îl vei împinge din nou pe deal.
Dar ce te faci atunci când împingi bolovanul și nu te vede nimeni? Sau chiar mai rău, chiar dacă tu ai împins bolovanul, toți or să creadă că acesta a căzut singur. (de exemplu ca atunci când vezi pe toți dorind un lucru și tu te dai la o parte și îi lași să-l ia și mai apoi nimeni nu te crede că te-ai dat la o parte).
Nevoia de sens, de găsire a unui sens devine din ce în ce mai importantă. De ce se întâmplă ceva? De ce mi se întâmplă (tocmai mie) ceva? Pentru a merge mai departe trebuie să răspunzi la întrebări, altfel acestea se vor acumula ca niște reziduuri. În timp, întrebare cu întrebare, se vor forma reziduuri din ce în ce mai mari care vor ajunge să-ți blocheze drumul.
Fiecare om la naștere primește o întrebare și prin viața lui răspunde la această întrebare. Suntem un răspuns dat lumii(cum spunea Jung). Și la fel ca la chestionarele sociologice ar trebui să ni se spună: "nu există răspunsuri corecte sau incorecte, ci doar răspunsuri care reprezintă părerea dumneavoastră".
Comentarii
Trimiteți un comentariu