Într-o stație de tramvai când Adam era elev de liceu

 Adam aștepta în stația de tramvai. Pe undeva, spera ca tramvaiul să nu vină, să aibă motiv să întârzie la liceu. Adam se uita la ceas și ceasul părea că se uită în altă parte. Apoi el se așeză pe banca din stație. Veni tramvaiul, dar Adam nu se sui în el. În schimb din tramvai coborî o fată frumoasă. Ea, spre mirarea lui, veni și se așeză pe bancă lângă el. Adam se simțea un pic jenat și nu știa ce să spună. Deodată fata se uită la el și spuse:

- Scuză-mă că am întârziat.
Adam o privi mirat. Probabil îl confunda, dar la 17 ani să ai lângă tine o fată așa de frumoasă, chiar și din greșeală, e mult prea bine ca să …
- Spune-mi ceva! strigă ea. Spune-mi că sunt rea, spune-mi că nu te merit.
Adam se întoarse spre ea – la cum arată, merită – gândi el.
- Știi că mă enervează când nu spui nimic! zice ea strigând mai tare.
Lumea din stație se uita la ei și asta îl făcu pe Adam să se simtă mai bine. Dacă ar mai trece și vreun coleg de clasă pe aici ar fi perfect, gândi Adam.
- Vrei să plec? spune ea mai liniștită.
- Nu, spuse Adam un pic speriat.
Deodată pe trotuarul de vis-à-vis trecu un coleg. Când văzu pe Adam discutând cu fata frumoasă, îi privi mirat. Adam zâmbi. Ce-și putea dori mai mult?
- Deci mă ierți? spuse fata încet.
- Te iert, dacă și tu mă ierți că nu sunt cel care vrei să fiu. Nu sunt cel pe care-l cauți.
- Marius, nu spune asta. Te rog nu mă face să mă simt și mai rău.
- Uite, spuse Adam arătându-i buletinul, nu mă cheamă Marius, deși privindu-te aș fi acceptat orice nume ca să stăm împreună pe bancă.
Ea privește buletinul de parcă ar fi căutat o greșeală. După un timp zâmbește.
- Să nu-mi spui că scrie că mă cheamă Marius, zise Adam.
- Nu, Adam, spuse ea. Am pus un pariu cu prietena mea… Uite-o pe trotuarul de vis-a-vis. Poți să-i faci cu mâna?
Adam mișcă palma deschisă de câteva ori spre prietena fetei frumoase.
- E bine așa? întrebă el fata.
- Ce cuminte ești, zise ea zâmbind.
Apoi, brusc îl sărută pe obraz după care se ridică de pe bancă și traversă în fugă strada.
Nici măcar nu am întrebat-o cum o cheamă, gândi Adam. Lumina soarelui de dimineață parcă îi intrase în suflet. După un timp Adam se ridică de pe bancă și o porni încet spre liceu, fără să mai caute un motiv să întârzie.