Adriana stătea pe bancă ținând mâinile în buzunare. Adam privea frunzele de pe alee.
- Îmi pare bine că ne-am întâlnit, spuse ea deodată.
Apoi ea îl privi pe Adam în ochi și spuse:
- Ia uite ce ochișori ai!
Adam zâmbi amintindu-și de întâmplarea din școală.
- Mai rămâne să mă ciufulești ca atunci în clasa întâi, spuse după un timp Adam.
- Ești cam înalt ca să mai pot face asta, răspunse ea.
Apoi tăcerea se prelungește umplând aerul. După un timp, ca o lungă așteptare, Adriana spune:
- Nu ai putea să mai rămâi încă o zi?
- Vrei asta? spuse Adam zâmbind.
- Nu știu ce e cu mine... spun prostii... Normal că nu poți să mai rămâi – ai biletul de avion... De ce zâmbești?
- Nu cred că pe mine vrei să mă convingi. Eu aș putea mai rămân, aș putea să mai stau o zi. Dar ce ar mai fi o zi în plus? Peste o săptămână nici nu ai mai simți diferența.
- Tu de mic erai așa de matur? zise ea un pic nervoasă.
- Mai știi batista pe care mi-ai dat-o atunci pe hol? spuse Adam scoțând o batistă din buzunar.
- Să nu-mi spui că o mai ai ...
- Nu. Dar am să-ți dau și eu o batistă acum. Dar înainte ...
Și zicând acestea, Adam îi șterse Adrianei o lacrimă de la colțul ochiului. Adriana făcu ochii mari. Adam îi zâmbi. Apoi o sărută. Adriana închise ochii și rămase cu ochii închiși chiar și după ce sărutul se termină. După un timp deschise ochii și se uită la Adam.
- Nu ai visat, spuse încet Adam.
Pe buzele ei înflori zâmbetul lui. Apoi ea scoase mâinile din buzunar și se prinse de brațul lui. Și în timp ce o frunză cădea pe aleea parcului, ea și lăsă capul pe umărul lui.
- Totuși e frumoasă toamna asta, spuse ea încet.
Comentarii
Trimiteți un comentariu