Nu mai număr anii, nu mai număr lunile, iar zilele se numără între unu și șapte (azi e doi), mă uit în calendar ca să văd cât a trecut, cât mai e până la un moment pe care de fapt nu-l aștept. Cred că primul a murit Revelionul, apoi Crăciunul s-a golit de sensuri, petrecerile își desfac denumirea și sensul în două cuvinte (pe trecere). Stau ca pe o trecere, pe mijlocul unei străzi pe care nu mai trece nici o mașină, pe vremuri (pe)trecerea era străjuită de semafoare (parcă orgă electronică îi spuneam).
Azi stăteam în stația unui tramvai (de fapt a mai multor tramvaie) și priveam zborul unui pescăruș. O femeie mi-a văzut privirea, s-a uitat și ea spre cer, dar nu a văzut nimic sau poate a văzut nimicul. Apoi privirea ei a revenit la mine ca o întrebare mută și eu i-aș fi răspuns, da, sunt mai ciudat, îmi place să privesc zborul fără să văd păsările (așa cum din cauza lui J. Fowles îmi place să beau valul și nu apa). Deodată femeia făcu o grimasă, deși cred că un zâmbet i-ar fi stat mai bine și s-a uitat iritată în altă parte. Apoi a venit tramvaiul, am urcat amândoi. Eu m-am așezat pe un scaun. Am sprijinit capul de geam să simt trepidațiile tramvaiului, ca un zbor de pescăruș, ca un val, ca o melodie de seară despre care, poate, cineva va citi a doua zi de dimineață.
Comentarii
Trimiteți un comentariu