- Nu știu ce e cu tine! strigă ea întorcându-se spre el.
... am scris aceste cuvinte și apoi m-am oprit. El ar putea fi Adam, ea ar putea fi Maria, Olga sau Eva. Aceste cuvinte sunt ca un comutator ce ar fi trebuit să aprindă lumina unei (noi) schițe. Privesc acest rând scris și mă întreb cum am ajuns aici. Mi-aduc aminte de povestirile lui Jules Verne, în care la început erau descrise personajele. De aceea, când am citit Hector Servadac, am fost mirat de începutul abrupt al romanului. Acest începuturi abrupte cu care momești cititorul, ca o cortină pusă între spectatori și public.
- Și de asta tu preferi să ridici cortina la final, spuse Maria.
- La final se ridică și cortina în Misterele Parisului. La mine se poate vorbi de influența povestirii lui Mircea Eliade - Adio. Întotdeauna am simțit că ceea ce-și poate imagina fiecare, e mai mult decât pot eu.
- Adică, atunci când scrii chestii din alea din două în trei, tu de fapt ești modest? spuse ea zâmbind.
- Cam așa ceva, am spus.
Revin la schița mea: Adam era un bărbat înalt, cam un metru optzeci. Are ochii verzi, mustață. Ar fi trebuit să poarte ochelari, dar odată cu trecerea timpului începe să-și dea seama că nu e bine să vezi chiar foarte clar totul.
- Văd că știi cum arată Adam, spune Maria privind monitorul.
- Îl văd de fiecare dată când mă uit în oglindă, îi spun și închei aici postarea.
Comentarii
Trimiteți un comentariu