Pe vremuri, Adam obișnuia să întrebe prietenii: când ai privit ultima oară cerul? Acum Adam uitase până și această întrebare. În acea zi se grăbea spre ... nu știu spre ce (probabil ceva ce considera a fi foarte important). Adam coborâse în pasaj și deja gândul lui ieșise de acolo. Poate că acel gând ajunsese deja la ceea ce va fi a doua zi.
- Să trăiți domnu profesor, auzi Adam deodată o voce lângă el.
Se întoarse și văzu un fost elev în picioare lângă o cutie de carton, pe care erau niște buchețele de ghiocei.
- Mă mai țineți minte domn’ profesor? spuse fostul elev.
- Da, spuse Adam oprindu-se.
Ceea ce nu-și amintea Adam era numele fostului elev. Și pentru că trebuia să mai spună ceva, Adam întrebă:
- Ce mai faci?
- Ce să fac, domn' profesor – supraviețuiesc. E din ce în ce mai greu. Acum un an era altceva... Nu vreți un buchețel de ghiocei?
- Da, zise Adam și dădu să scoată niște bani din buzunar.
- Se poate domn profesor? E din partea casei.
- Și acum ești aici? îl întreb Adam luând buchețelul de ghiocei.
- Aici, în stație, în piață, pe unde pot și eu să stau fără să am probleme. Dumneavoastră ce mai faceți? Tot cu școala, tot cu școala?
- Da, minți Adam.
- Bă, vezi că vine gaborii, spuse o femeie trecând în fugă pe lângă ei.
Fostul elev luă buchețelele dintr-o mișcare și le puse într-o plasă. Apoi, la fel de repede luă cutia de carton și se duse după femeie. După câțiva pași se întoarse spre Adam și-i spuse:
- Mi-a făcut plăcere să vă revăd domnule profesor, mai spuse el după care grăbi pasul.
Adam rămase gânditor la intrarea în pasaj cu buchețelul de ghiocei în mână. După un timp el o porni spre scările rulante. În timp ce urca, Adam văzu cerul. Era un cer albastru.
Comentarii
Trimiteți un comentariu