Adam se trezise în acea dimineață și făcu ceea ce făcea deobicei: își făcu cafeaua și privi ceasul. Ar fi putut să mai dorm, își spuse. Nu știa de ce spunea „îmi fac o cafea” pentru că de fapt își făcea un ness. În ceașcă punea două cuburi de zahăr brun, două lingurițe de ness și deasupra turna apa încălzită. Aburii se ridicau din ceașcă și gândurile coborau peste el.
- Nu ai pus zahăr deloc, spusese Maria.
- Mă duc să aduc zahărul ..., zisese Adam ridicându-se.
- Nu, nu, stai. Acum o beau așa. Dă-mi un biscuit.
Adam mișcă lingurița încet prin ceașcă, așa cum se uita prin acea amintire. Maria stătea pe un fotoliu, el pe un scaun deși i-ar fi plăcut să fi stat pe jos, sprijinit de dulap. Așa cum stătea acum, privind fotoliu gol. Se simțea bătrân, îmbătrânit ca la 21 de ani, când ai parte de prima dezamăgire și te gândești cu nostalgie la vremea când erai mai tânăr, de exemplu la 20 de ani.
- Hai că mă enervezi, spusese Maria. De ce tot timpul ai obsesia asta că ești bătrân?
- Ai vrea să fiu mereu tânăr? zisese el.
- Nu ai decât extreme?
- Da. Când fac ceva îmi place să ard, să mă consum pentru ca mai târziu ...
- Uite unde era pasărea Phoenix, îl întrerupsese ea. Și acum la ce fază ești?
- Nu, pe bune acum, continuase el, mi s-ar părea ciudat să fiu mereu tânăr, nepăsător și frumos. Din când în când ajung păsător și urât ...,
- Păsător de la pasăre? spusese ea zâmbind.
Adam mai bău un pic din ness. Sunt la faza cenușă, își spuse. Dar și cenușa trebuie să câștige un salariu, își mai zise el și se ridică. Puse ceașca lângă monitor, deschise computerul și puse o melodie de pe vremea când era bătrân de tânăr
Comentarii
Trimiteți un comentariu