Scriu din ce în ce mai greu. Mi-ar fi plăcut să pot să mai stau seara să scriu. În fiecare seară. Sau odată la două seri. Sau la trei. Și uite așa mă pot trezi într-o zi că nu-mi mai aduc aminte când am scris ultima oară pe blog. Așa cum jurnalul ce l-am ținut atîția ani, s-a oprit într-o zi. Pentru că greu mai folosesc creionul pentru a scrie, că protejez pădurile uitând de hârtie și scriind totul pe computer, salvând totul pe stick, hard portabil sau pe mail (încă mai am o reținere să folosesc „norii”).
Și deodată, ca în această seară, îmi dau seama că am intrat în sistem. Că am devenit o parte a lui, că sunt o rotiță care-și arată dinții doar pentru că acești dinți se îmbină cu alți dinți și fac mecanismul să meargă. Sunt înăuntru - nu știu cum am ajuns aici așa cum nu știu cum aș putea ieși de aici. Și când nu mai am cum să evadez spre afară din sistem, nu-mi rămâne decât să revin în mine. Dar ușa e închisă. Am pierdut cheia sau poate mi-a fost furată. Da, sigur cineva mi-a furat-o. Dar nu pentru a intra, pentru a descoperi interiorul, ci pentru a fi sigur că interiorul meu va rămâne acoperit. Umblu pe străzile sistemului ce m-a scos din mine, ca-ntr-un oraș în care a venit toamna dintr-o dată.
Cel puțin aș vrea să rămân treaz, să pot aștepta momentul în care voi putea reveni. Dar în sistem nu poți avea ceva al tău. Ca-ntr-o „democrație prost înțeleasă” tot ce era al meu este al tuturor și ce e al lor nu mai e al cuiva.
Comentarii
Trimiteți un comentariu