Banca din parc

 Adam stătea pe o bancă pe marginea lacului. Nu mai fusese aici de când era în liceu. Stătea pe bancă, dar parcă locul lui nu era acolo. Îi venea mereu să se ridice, să plece. Era ca și cum ceva, sau cineva, l-ar fi tras afară din parc. Parcă era într-un vis în care voința, deși exista, nu era suficientă pentru a-l ajuta să facă ceva. De exemplu, voința nu putea să-l ajute să lase geanta lângă el pe bancă.

- E liber? auzi Adam deodată.
Se întoarse spre bătrânul care-l privea zâmbind. Adam zâmbi și el și spuse:
- Cine mai e liber azi, domnul meu?
Adam îi făcu totuși semn cu mâna că se poate așeza. Bătrânul se așeză. Privi lacul câteva clipe apoi spuse:
- Nu mai e ca pe vremuri lacul ăsta.
- Cum era pe vremuri lacul? întrebă Adam.
- Liber, spuse bătrânul și zâmbi.
Adam înghiți în sec. Bătrânul se întoarse spre Adam si-l privi în ochi:
- Mai înainte m-ai întrebat cine mai e liber azi. Poate că ar fi trebuit să întrebi: cine mai vrea să fie liber azi? Ești ocupat, dar asta te face să te simți bine... Asta e tristețea zilelor noastre. Înainte când nu ne simțeam liberi, eram nemulțumiți, făceam ceva ca să fim liberi. Acum ... acum găsim justificări.
Adam vru să spună ceva, să-l contrazică pe bătrân. Totuși spuse doar:
- Da. Poate aveți dreptate.
- Vezi, spuse un pic agresiv bătrânul. Exact ce-ți spuneam: nu mă contrazici. Încerci să mă înțelegi.
- Și nu e bine? zise Adam.
- Cum să fie bine? Cum să fie bine!? Nu mai știm ce vrem pentru ne uităm în jurul nostru în căutarea unui răspuns. Și răspunsul, domnul meu ... răspunsul se află în noi.
Bătrânul se ridicase de pe bancă și gesticula nervos. Adam privea un pic jenat în jurul lui.
- În noi domnule, în noi. Acolo unde nu ne uităm niciodată.

***

Amintindu-și acest vis Adam zâmbi. Și poate nu și-ar fi amintit visul dacă un bătrân nu s-ar fi apropiat de bancă și nu ar fi întrebat:
- E liber?
- Da, a zis Adam.
- Mulțumesc, spuse bătrânul și se așeză tăcut.