Nu pot spune că acum cursul vieții (trebuia să scriu cu litere mari "Cursul Vieții"?) este liniștit. Nu că nu ar fi putut fi.
Mi-amintesc de o carte pe care am citit-o prin clasa a zecea, parcă. Se numea Cavalerii Pardaillan. Eram într-o vacanță când am început cele două volume. Închis în cameră uitam de mine citind - alte vremuri, alte obiceiuri.
Revin însă la ceea ce vroiam să spun legat de această carte. Pluralul "cavalerii" era dat de faptul că apare tatăl și fiul. Iar tatăl se hotărăște să renunțe la principii, să nu mai lupte cu răul, să se adapteze lumii. Dar fiul lui îl scoate din această dorință de trai călduț. Îmi vine acum în minte acest lucru pentru că-mi dau seama că amândoi sunt în mine. Și, oricât aș încerca să stau liniștit, să mă scufund într-un "trai călduț", oricât de înțelept mi s-ar părea acest lucru, cavalerul tânăr intră mereu în încurcături, în proiecte complicate. Experiența pe care o am (cavalerul bătrân) încearcă să-i spună celui tânăr să ... dar orice i-ar spune, tânărul nu o să audă.
Poate ar trebui să încerc altfel. Simt incompatibilitatea incongruenței mele cu tente entropice neconvergente (asta pentru că tinde la infinit sau se pierde într-o divergență dată de șiruri ce tind către limite diferite) și asta mă face să sufăr enorm... Cred că totuși era mai simplu exemplul cu cavalerii, nu?
Comentarii
Trimiteți un comentariu