Există aceste dimineți în care te trezești și simți că ai vrea să faci ceva să începi ceva neînceput să ajungi într-un loc în care nu credea nimeni că ai putea ajunge nici măcar tu nu credeai asta adică să lași totul în urmă să te simți liber să te simți dincolo de orice sentiment de orice vină să nu-ți mai pese ce o să vină pentru că atunci când acel ceva ce va veni tu vei fi deja în altă parte vei fi o altă parte a unei alte lumi care e diferită de lumea asta care va deveni o amintire cât un zâmbet din alte vremuri de pe alte fețe pe care le privești mirat și-ți dai seama că poate una din aceste fețe a fost a ta Doamne cum puteai să arăți...
- Nu crezi că ar fi cazul să mai și respiri? zise deodată Adam.
Mă întorc spre el. E neschimbat.
- Ai fi vrut să mă fi schimbat? spuse Adam luând un scaun.
Apoi puse scaunul lângă mine. Se așeză pe scaun. Și mă privi. Ne uitam unul la altul așa de parcă am fi fost la finalul unui film.
- La un final de film scena asta s-ar fi completat cu o muzică. Eventual camera care se îndepărtează încet.
- Și ca să fie destul de enervant, spun eu deodată, s-ar putea auzi vocea ta din off filozofând... Pe unde ai fost?
- Să nu spui că ți-a fost dor de mine, zise Adam privind monitorul.
- Nu spun. Am să tac acest lucru.
- Am simțit nevoia să fiu altundeva, altcândva. Apoi m-am săturat și m-am hotărât să fiu aici, acum.
- Și totuși de ce ai revenit? îl întreb.
- Mi-era dor de neîncrederea ta. Și poate că mi-era dor să mai povestești ceva despre mine.
- Chiar mă gândeam la asta.
- Da, dar va trebui să aștepți postarea următoare, pentru că postarea asta se termină aici și trebuie să pui o melodie.
Comentarii
Trimiteți un comentariu