Adam stătea în aeroport și privea panoul. Apoi Adam se uită la ceasul mare de lângă panou. Trecuseră 25 minute de când aterizase avionul. Adam privea oamenii care ieșeau: unii preocupați, alții se uitau după afișul cu numele lor, alții zâmbeau larg către familia care-i aștepta. În cele din urmă apăru și Adrian. Avea acel aer de suflet din purgatoriu, care se întreabă unde iadul și unde e raiul. Totuși, când îl văzu pe Adam, Adrian îi zâmbi.
- Credeam că n-o să vii, spuse Adrian.- Același lucru credeam și eu, spuse Adam.
- Nu aveai de gând să vii? spuse Adrian
- Nu la asta mă refeream, ci la faptul că ai stat atâta încât am crezut că ai luat alt avion.
Adrian râse, deși nu era sigur că Adam făcuse o glumă. Au ajuns în parcare.
- Dacă vrei pot să-ți dau cheia să aștepți în mașină, spuse Adam. Eu trebuie să stau să plătesc parcarea.
- Nu. Nu mă grăbesc să stau jos. Am stat destul în avion.
Adam dădu jetonul femeii de la ghișeu. Încercă să-i zâmbească, dar privirea ei rece, plictisită îl făcu să renunțe la zâmbet. În mașină au tăcut până au ieșit în șosea. Drumul întunecat, doar 2-3 mașini veneau din sens invers.
- Nu am mai fost niciodată la ora asta pe aici. Ce pustiu e față de ce e în timpul zilei!
Adam privi ceasul de la bordul mașinii. Era aproape 1. Acceleră până ajunse aproape de șaptezeci la oră.
- Nu suntem în localitate? întrebă Adrian cu o voce neutră.
- E chiar oraș localitatea asta. Dar de când nu ai mai fost tu pe aici, pe drumul ăsta avem voie cu șaptecezi la oră.
- Ce ciudat sună, spuse Adrian.
- Șaptezeci? întrebă Adam.
- Nu, mă! Nu am mai fost pe aici de multă vreme.
- Și cum ți se pare? întrebă Adam continuând să privească în față.
- Luminat, pustiu, dar totuși cald. Și nu mă refer la temperatură.
- Ca și cum ai fi acasă, nu? spuse Adam zâmbind.
- Nu simt că ar fi casa mea aici. Sincer nici nu știu de ce am revenit.
- Păi nu te-au trimis ăia de la firma unde lucrezi?
- Puteau să trimită pe altcineva. Și chiar așa aveau de gând să facă, dar ...
Sfârșitul frazei rămase în aer. O tăcere se așternu grea între ei. "Ce aș putea să-i spun?" gândi Adam. Adrian părea străin, având aerul unui vizitator printre ruinele unui oraș dispărut demult. Când să intre în oraș semaforul se făcu roșu. Un om veni spre mașina lor. Adam se căută prin buzunar.
- Să nu-mi spui că ai început să dai bani la cerșetori, spuse Adrian.
- Nu la toți. Ăsta e cerșetorul meu preferat.
Adam đeschise geamul și îi dădu trei monezi cerșetorului.
- Domnu', spuse cerșetorul după ce luă banii, vă dau un sfat: să nu țineți nimic în dumneavoastră. Sunteți nervos - descărcați-vă.
Adam îi zâmbi. Apoi închise geamul și continuă să se uite la semafor. Era roșu.
- Ce vroia să spună? spuse deodată Adrian.
- E o poveste veche. E un fost profesor, care s-a îmbolnăvit și pensia primită nu-i ajunge.
- Parcă și tu ai lucrat ca profesor, nu? întrebă Adrian.
- Eu am muncit cât am fost profesor. De lucrat, m-au lucrat alții, spuse Adam privind spre semaforul ce părea că nu se va mai face verde niciodată.
Comentarii
Trimiteți un comentariu