- Nu te-am mai văzut demult pe aici, i-am zis de cum a intrat.
- Dacă vroiai să mă vezi trebuia să mă chemi, a zis Adam. Am văzut că ai treabă cu amintirile, cu povestirile mai vechi și m-am gândit că nu mai ai timp de mine.- Despre ce vrei să vorbim azi? am schimbat eu subiectul.
- De ce vrei să schimbi subiectul?
- Pentru că nu vreau să vorbesc despre amintiri.
Adam se așeză comod în fotoliul în care-i plăcea să stea mereu când venea pe la mine. Zâmbea și aștepta să mai spun eu ceva. Nu știu de ce, dar îmi găseam cam greu cuvintele.
- Poate ești obosit, mi-a zis Adam după un timp. Poate că ai obosit să scrii în fiecare zi, să găsești în fiecare seară ceva de scris. Poate ți-ar trebui o vacanță.
- De ce spui poate? l-am întrebat. Nu ești sigur?
- Sigur nu poți fi niciodată. Am zis "poate" pentru că eu vroiam doar să fiu politicos... Deci ce zici? Luăm o vacanță?
- Eu sunt în vacanță.
- Știi bine la ce mă refer. La acea vacanță în care lași totul în urmă. Lași mintea să vadă lucruri, nu mai încerci să le prelucrezi, nu mai încerci să le stochezi, zise Adam.
- Poate că aș face ce-mi spui, i-am zis. Dar pentru o astfel de vacanță, ar trebui și ca cei din jurul meu să fie în vacanță. Ori noi (și prin noi înțeleg pe toți cei cu care interacționez) am uitat să fim în vacanță.
- Asta e o metaforă? întreba Adam.
- Din păcate e o realitate. Am uitat să fim fim în vacanță, să lăsăm grijile într-o cutie și să plecăm undeva departe de ele. Totul e planificat, totul e apoi verificat să fie conform planului și apoi vine partea finală când ne gândim că poate ar fi fost mai bine să ... Pe scurt spus, am uitat să ne bucurăm de bucuria noastră.
- Ești cam trist, mi-a zis Adam.
Comentarii
Trimiteți un comentariu