Bunicul meu spunea că în momentele de nesiguranţă e bine să revezi toate prieteniile, relaţiile cu cei din jurul tău pentru a vedea ce poţi păstra şi la ce trebuie să renunţi. Cred că totuşi bunicul meu se referea la momentele de criză, dar având în vedere că aveam vreo 8-9 ani când mi-a spus asta şi nu întâlnisem încă ideea de criză, a preferat să spună nesiguranţă. Prima oară când i-am ascultat sfatul a fost în vara în care am terminat liceul şi relaţia cu Eva. Nu reuşeam atunci să-mi dau seama ce greşisem sau dacă greşisem ceva. Mi-aduc aminte de seara aceea, în parc: stăteam pe o bancă şi nu ştiam ce urmează să fac. Cu ceva timp înainte Eva fusese pe bancă lângă mine şi-mi spusese şi eu am ascultat-o fără să zic ceva, apoi ea s-a ridicat şi atunci am simţit că totul s-a terminat. Când ea a plecat afară era o după-amiază tăcută şi călduroasă de vară. Eu am rămas cu gândurile mele pe bancă până când a început să se însereze. Stăteam pe acea bancă în parc, în acea seară caldă de vară şi mă priveam, priveam cu ochii minţii, toate câte mi se întâmplaseră zilele acelea. Şi toată această privire era atât de obiectivă, aşa de parcă aş fi ieşit din mine şi m-aş fi ridicat de pe bancă pentru a mă privi de sus. Mă simţeam ca un erou negativ la finalul unui film şi fiind împuşcat de eroul pozitiv, am dus instinctiv mâna la locul unde intrase glonţul în mine şi apoi am privit mirat mâna plină de sânge de parcă nu mi-ar fi venit să cred că eu sunt cel împuşcat. E ciudat şi totuşi atât de evidentă comparaţia amintirilor cu sângele ce ar fi ieşit din pieptul meu. Amintirile lichide ce aveau să se coaguleze într-o crustă ce va creşte peste ele, ca o uşă ce ar trebui să le ţină închise. Iar după un timp această crustă nu va mai lăsa acele amintiri să curgă din mine. Iar după un timp crusta va crăpa şi va cădea iar dincolo de ea va fi doar pielea mea aşa de parcă nu aş fi avut vreodată o rană acolo. Atunci pe bancă mi-am amintit de cuvintele bunicului, am scos agenda cu numere de telefon din buzunarul interior şi m-am dus la un telefon public. Primul număr la care am sunat a fost la Eva acasă. Şi oricât de poetic ar fi sunat nu pot spune că nu ştiu de ce am sunat mai întâi la ea. Nu pot spune asta pentru că aş minţi.
Comentarii
Trimiteți un comentariu