Fragment 002

 - Nu te înţeleg, spuse ea. Te-ai închis în casă, refuzi orice ieşire, orice ce îţi propun ...

Şi aici fraza ei se opri în aer aşa ca într-un exerciţiu de la o limbă străină, să spunem franceză, unde textul se termina cu puncte puncte şi Adam trebuia să completeze cu forma corectă. El stătea în faţa foii cu un aer absent până profesoara se enerva:
- Nu mă asculţi, zise ea privindu-l încruntată.
Adam nu fusese niciodată un copil ascultător. Chiar şi atunci când se făcea că ascultă cu atenţie se simţea faptul că el aştepta de fapt ca totul să se termine, să revină la gândurile lui. Şi de atunci nu se schimbaseră prea multe.
- Te plictisesc probabil, zise ea din nou, Probabil gândurile tale sunt în altă parte şi m-ai lăsat singură aici.
Adam o privi. Încercă să zâmbească, dar încruntarea ei opri zâmbetul lui la jumătate, aşa că el preferă să tuşească pentru a şterge acel început de zâmbet.
- Tu crezi că eu ... De fapt nu ştiu ce crezi tu, iar dacă stau bine să mă gândesc chiar mi-e teamă să aflu ce gândeşti.
- N-o să afli, zise Adam. Am nevoie, zilele acestea, să-mi revin.
- Ai păţit ceva? întrebă ea privindu-l cu ochii măriţi.
- Poate că sunt obosit. Poate că sunt într-o criză şi încerc să-mi revin.
- Tu nu mă mai iubeşti, zise ea tristă.
Cum ar fi putut să-i spună fără să o rănească, faptul că nu ea era problema lui, că nu ea era importantă în această criză, că ea nu avea cum să înţeleagă frământarea lui? "Şi aluatul trebuie frământat ca să iasă un cozonac bun, aşa că nu e nimic rău în a fi frământat". Aceste cuvinte ale bunicului lui îi veniră brusc în minte şi, dacă ar fi putut, Adam ar fi zâmbit. Dar ea era acolo şi-l privea cu atenţie şi el trebuia să fie atent la tot ce spunea pentru a nu o supăra.