Mă trezesc, afară e un pic mai bine, nu mai e (chiar) atât de cald. Dar va fi. Pentru că e august și aşa e normal. Chiar dacă normalitatea nu înseamnă neapărat disconfort. Sau poate înseamnă asta? Uneori simt, cred că normalitatea este o altă denumire pentru disconfort. Confortul nu mai ține de normal. Poate pentru că (abia) acum îmi dau seama că atunci când cei ce trebuie să câştige sunt în pericolul de a pierde, se folosesc zaruri măsluite. Aş putea să lovesc din greșeală jocul de table (şahul de mult nu mai este o opţiune pentru comparaţiile actuale) să văd discurile căzând. Acesta ar fi un motiv comod pentru a le putea pune înapoi pe tablă în ordinea pe care o doresc. Dar care ar fi diferenţa dintre mine şi cei ce joacă cu zaruri măsluite?
Dar mai bine să revenim la (dis)confort. De ce oare această normalitate a (dis)confortului nu mă face să mă simt bine? Poate mimarea mulţumirii în disconfort m-ar ajuta să câștig (partida) și poate chiar aş câştiga respectul celorlalţi. Aș putea fi atât de campion. Știu însă că în acest caz o nemulțumire m-ar măcina. Închid ochii și.
Opresc aici imaginea. Țin mâna stângă în buzunar și cu dreapta arunc zarurile. Nu voi lovi tabla, nu mă interesează că zarurile ar putea fi măsluite, nici măcar teama că aş putea pierde nu o mai simt. Nu știu de ce, dar dintr-o dată, mă simt liber.
Comentarii
Trimiteți un comentariu