E seară, încep să scriu nouă postare, încep să urc acest bolovan pe dealul unei noi postări. Poate dacă aș fi fost pictor mi-ar fi fost mai ușor. Aș fi pictat diferite lucruri din jurul meu în căutarea tonului, în căutarea acelui ceva ascuns, ferecat cu lacătele a 12 ani de școală. Poate ca pictor aș fi ajuns mai ușor în acel loc, în acea cameră unde sunt picăturile cu care am venit pe această lume. Sau poate nu.
Continui să scriu în fiecare zi, continui să caut imagini în căutarea sensului, a tonului, a melodiei care să sune atât de bine astfel încât să mă pot apuca de următoarea carte. Am măturat toate întrebările din jurul meu și continui încăpățânat să scriu. Nu e o beție a cuvintelor. E un efort (cu atât mai greu de făcut cu cât nu mi-l cere nimeni). Ba chiar la un moment dat aș putea auzi, mi s-ar putea spune: ce mai dorești? Mai multul nu (mai) există pentru tine.
Din când în când mă opresc și privesc cele scrise. Pentru ce scriu? Pentru cine scriu? Întrebările precum praful. Le-am șters, dar după un timp nu se știe de unde, praful revine și se așează pe mobile, întrebările vin și se așează pe gândurile mele. Mai are rost să le șterg, știind că mâine ele vor reveni?
Dar aceasta e tot o întrebare. O șterg cu cârpa de praf (aici e o metaforă dincolo de care cititorul își poate imagina orice). Scutur cârpa și praful, împreună cu întrebările nerăspunse, e luat de vânt. Mă uit după ele și le văd cum se duc departe. Apoi închid fereastra și revin la computer pentru a încheia această postare.
Comentarii
Trimiteți un comentariu