Ca într-un fel de convalescență, încep să reînvăț vechile mișcări, să le transform în reflexe. Și până uitarea în reflex va reveni descopăr o senzație nouă. E acea senzație de care fusesem anunțat de anumite vise în care alergam, dar nu puteam alerga destul de repede, picioarele nu mă ascultau, iar mintea era iritată de faptul că lucrurile se mișcau mai încet decât știa ea. Având de ales între o disperare neputincioasă și o bravare, mă îndrept spre cea de a doua variantă, fără însă a ajunge acolo. Mă privesc mirat pe mine, poate puțin amuzat de situație, dar acest amuzament nu e decât o modalitate de a ține (eventualele) frustrări la distanță. Am început prin a rescrie aici. Desigur mi-ar fi plăcut să pot pune fragmente din povestiri, din schițe, dar nuștiu încă dacă pot face asta, așa că mă mulțumesc să ascult o muzică și să las gândurile să curgă, cuvintele să se înșiruie pentru a debloca ceea ce se blocase mai demult. Și pentru a putea să capăt acea detașare, acea nepăsare vis-a-vis de cei ce ar putea citi cele scrise aici. Nu pentru să nu mi-aș respectat (eventualii) cititori, ci pentru că pentru ei, cititorii, am cărțile, adică produsul finit, prelucrat. Alfel spus, cei ce intră aici, vor găsi un atelier în care e cam mizerie pe jos, lucrurile sunt într-o dezordine dezolantă. Dar așa lucrez eu.
Mă uit la ceas și văd că mâine e deja azi și mă opresc aici.
Comentarii
Trimiteți un comentariu