O perioadă de liniște în care pot să mă uit în urmă sperând ca, acolo în urmă, să găsesc o oglindă care să-mi arate viitorul. Nu pentru a anticipa acest viitor, ci pentru a-l înțelege. Tot timpul, conform educației, am încercat să fiu în centrul atenției, să merit, să lupt pentru atenția celor din jurul meu. Să exist (poate ar fi trebuit să fi scris cu majuscule). Ușor-ușor, chiar cu delicatețe, am fost împins spre margine, iar de acolo de pe margine mi s-a arătat poarta de ieșire. Care deocamdată e închisă. Am confirmat cu o privire aproape imperceptibilă și am privit ceasul. Atunci ei au zâmbit și acest zâmbet ar fi putut legat de modul în care am privit ceasul sau poate acel zâmbet ar fi fost o manifestare a unei mulțumiri interioare a celor care mă doresc plecat. Și îmi dau seama că ne înțelegem atât de bine încât cineva s-ar putea întreba de ce nu ne-am împrietenit. Eu însă nu-mi pun această întrebare. Pentru că știu răspunsul.
Comentarii
Trimiteți un comentariu