Într-o seară, deschid acest blog, așa cum aș deschide un caiet cu foi albe, având un stilou cu care urmează să scriu. Încerc să nu mă gândesc la ce voi scrie, să las cuvintele să vină, iar eu, ascultându-le, să le transcriu aici.
Îmi voi aminti: dimineața înainte de a merge la grădiniță, deschideam ochii un pic, ascultam liniștea din casă și apoi reveneam la visul întrerupt zicându-mi să mai dorm cât un bilet. Bilet de tramvai primit de la încasatoare, care stătea pe un scaun mic lângă intrarea din spatele tramvaiului. Primul vagon în care era și vatmanul era clasa întâi și biletul era de 30 de bani. Al doilea vagon nu avea vatman, era doar legat, tras de primul vagon. Al doilea vagon mergea unde spunea primul vagon, al doilea vagon era un vagon de clasa a doua și de aceea acolo biletul era 25 de bani. La clasa întâi era vatmanul care avea acele manete rotitoare și geamul prin care vedea toată strada, ușile glisante de lemn, băncuțele de lemn lăcuit: merita să dai 5 bani în plus pentru astea.
Mulți ani mai târziu, când această amintire a fost uitată și îngropată, am ajuns la Milano și m-am suit într-un tramvai Thompson, cu băncuțe de lemn lăcuit, cu vatman. M-am uitat prin vagon și atunci mi-am dat seama ce lipsește: nu avea încasatoare. Nu știu de ce, dar atunci mi-a venit în minte pleonasmul atât de specific acelor zile de demult: "Avansați înainte ca să urce sus de la scară"
Comentarii
Trimiteți un comentariu