pe vremea mea

 Atunci când mă gândesc să scriu aici pe blog, îmi amintesc de acele vremuri când scriam zi de zi pe blog. Era o provocare să reușești să scrii în fiecare zi câte ceva nou pe blog, să faci asta cât mai multe zile. Erau mai mulți bloggeri, o comunitate virtuală, scriam pe blog apoi mă uitam să văd ce au mai scris și alții. Din când în când apăreau și comentarii la postările mele, din când în când comentam și eu câte ceva la postările altora. Era un sentiment de prietenie, senzația că faci parte dintr-o comunitate de oameni ce scriu pentru plăcerea lor pe un blog și pentru plăcerea celor care vizitau acel blog. Desigur existau clasamente, bloguri ce aveau multe vizualizări și multe comentarii. Nu era doar un fenomen național, comunitatea era destul de mare, engleza sau, în cel mai rău caz google translate, reușeau să ne ajute să comunicăm. Mai era o modă pe atunci: în dorința de a reuși să faci cât mai multe postări zilnice, foloseai ca un "cheat" inofensiv, postarea - miercurea fără cuvinte, unde nu mai trebuia să scrii ceva, ci doar să pui una sau mai multe fotografii. Mai târziu am simțit nevoia să fac un blog numai pentru poze (de fapt mai am acest site și acum). 

Pentru mine această perioadă s-a terminat când au apărut trolii. La început nu le-am acordat prea multă atenție, dar după un timp, ca un virus, au invadat spațiul comentariilor, au început să-mi scrie, să-mi indice cum ar trebui să scriu, despre ce ar trebui să scriu (eventual despre ce nu ar trebui să scriu). Inițial, crezând în faptul că oricine are dreptul la o opinie, chiar și contrară părerilor mele, am lăsat aceste comentarii. Dar când am observat că acești comentatori nu acceptă alte păreri, că ei consideră internetul un spațiu în care doar părerea lor (sau a celor care îi plătesc) trebuie să se audă, am oprit/închis opțiunea comentariilor. Dar tot nu am scăpat de ei, pentru că îi găseam la comentariile altor bloguri pe care le urmăream. Așa că m-am retras pe blogul meu/blogurile mele fără să mă mai gândesc la cei ce ar putea citi cele scrise de mine. 

Și, recunosc, simt o tristețe, dar nu din cauza celor de mai sus, ci pentru că ajungând cu amintirile în acest punct, mă gândesc cum aș putea să explic cuiva cum erau acele vremuri. Și desigur explicația ar fi început cu "pe vremea mea...".