Mă uitam la el, la cum citea ceea ce scrisesem ultima oară. Îmi spusese să scot la imprimantă ultima schiță pentru că el nu era de acord cu proza de calculator. "Proza adevărată", îmi spusese el mai demult, "se scrie pe o foaie de hârtie. Să simți în podul palmei pixul, eventual creionul, să simți foaia. Să tai cu o linie cuvintele care nu ți-au plăcut și acele tăieturi să rămână acolo pe foaie, nu ca la calculator unde orice greșeală, orice urmă a unei greșeli ar dispărea ca și când nu ar fi fost. Iar când ceva nu-ți place să iei foaia, s-o mototolești sau s-o faci bucățele și s-o arunci la coș."
Pe măsură ce citea el se încrunta din ce în ce mai mult și după ce termină de citit pagina, se uită și pe partea cealaltă și văzu că nu mai e scris ceva acolo.
- Asta e bine, zise el punând foaia pe masă.
- Deci ți-a plăcut? am întrebat cu un ton nesigur.
- Adică știi că e o porcărie ceea ce ai scris, nu?
- Ești cam dur.
- Zău, mă? Dar tu cum ești: auzi ce nume - Augustin și Otilia... dar cea mai penibilă e faza cu "O femeie bogată, care e îndrăgostită de Petre". Nici ca o luare la mișto nu merge... Măi omule, când nu ai chef de scris, nu scrie. Citește ceva, vezi un film bea o bere... apropo unde e berea?
În timp ce mergeam la bucătărie să-i aduc berea începeam să mă gândesc, de ce oare îl suport, de ce îi dau mereu ceea ce scriu, dar acestea erau doar niște întrebări retorice ale unor gânduri ce nu le voi duce niciodată până la capăt.
Comentarii
Trimiteți un comentariu