La final de an se fac bilanțuri, dar mie mi se pare complicat să ai de a face cu un singur la(n)ț, iar ideea de a provoca două lanțuri mi se pare destul de ... Deci revin. A fost o vreme când scriam în fiecare zi pe blog, când reușeam să mă așez în fața laptopului (sau a unui computer) pentru a scrie. Imaginile să nășteau în mintea mea și de acolo, ca niște fulgi de nea, se așterneau în cuvinte pe postarea mea.
Apoi nu a mai nins decât sporadic. Până și jurnalul meu s-a uscat de cuvinte, însemnările apărea din ce în ce mai rar. (nici nu mai știu pe unde am pus ultimul caiet al jurnalului). Am impresia că am început o serie de drumuri și nu am apucat să merg pe niciunul până la capăt.
Ca-ntr-o depresie mincinoasă (dar există oare depresii cinstite?) nu mi se pare că am pierdut sensul lumii în care (continui) să trăiesc. Poate că într-o zi, nemulțumit de neîmplinirile mele, de chinul de a face, de a avea ceva, am lăsat totul jos, să cadă pe jos și am încercat să împlinesc, să fac ceva și fiu cineva. Poate că am păcălit pe cei din jurul meu, dar pe mine e un pic mai greu să mă păcălesc. Degeaba încerc să-mi dovedesc că am o siguranță (materială) că lucrurile sunt așezate, înșiruite logic că, undeva, ceva e neîmplinit. De aceea încerc să iau din nou, să re-iau, sperând cel puțin într-o reluare deși pe undeva aș fi dorit ceva nou care să continue ceea ce luasem mai demult. Dar s-o luăm încet și să vedem dacă voi mai putea scrie și mâine pe acest blog.
Comentarii
Trimiteți un comentariu